* CALUGARII DE LA ATHOS AU JEFUIT TARILE ROMANE?

 

Cum s-au chinuit romanii 200 de ani sa scape de napasta „sfintilor parinti” de la Muntele Athos. Jaful salbatic al calugarilor ortodocsi greci in manastirile inchinate din tarile romane. La plecare, dupa secularizarea lui Cuza, au incendiat si distrus tot ce n-au putut fura...

Cu greu se poate gasi in istoria Romaniei un grup care sa fi adus atatea pagube si nenorociri pe capul locuitorilor de pe aceste meleaguri decat calugarii ortodocsi greci. Patrunsi in tarile romane incepand cu Secolul XVI-lea, cand diversi boieri si domnitori au inceput sa faca donatii constand in terenuri, paduri si manastiri catre asezaminte ecleziastice de la Muntele Athos ori catre Patriarhiile din Constantinopole, Alexandria, Antiohia si Ierusalimului, calugarii greci si-au extins permanent puterea si influenta.

Domnitorii romani s-au luptat 200 de ani cu ei, cei care au reusit in final sa-i puna capat fiind domnitorul Alexandru Ioan Cuza si premierul sau, Mihail Kogalniceanu, prin secularizarea averilor bisericesti din 1863. Insa acest act s-a facut cu zvarcoliri incredibile.

Calugarii greci s-au luptat cu ferocitate pentru prada lor, iar in final, cand au pierdut partida, au distrus si incendiat tot ce n-au putut cara cu ei, aruncand in urma blesteme ingrozitoare si ocari. Desi de la secularizarea averilor detinute de „sfintii parinti“ de la Muntele Athos au trecut 150 de ani, chiar si in ziua de azi mai sunt stareti ai manastirilor de acolo care n-au pierdut speranta ca intr-o buna zi vor recapata pamanturile si padurile „lor“ in Romania.

Cum sa-l bagi pe dracul in casa: domnitorii si boierii romani au inchinat manastiri si mosii calugarilor ortodocsi de la Locurile Sfinte cu gandul sa-i ajute. Acestia le-au exploatat insa salbatic, asuprind populatia locala, defrisand padurile si lasand totul in paragina.

Inceputa in a doua jumatate a anilor 1500 ca un act de milostenie si cucernicie, ceea ce avea sa devina ulterior afacerea manastirilor inchinate capatase, la mijlocul Secolului al XIX-lea, proportii monstruoase. In 1863, cand domnitorul Alexandru Ioan Cuza si premierul Mihail Kogalniceanu au luat taurul de coarne, in Muntenia existau 69 de manastiri, din care 35 (adica peste 50%!) erau inchinate unor stapani de peste mari si tari. In Moldova erau 122 de manastiri, din care 29 erau inchinate.

Averea asezamintelor de cult era colosala: Biserica detinea circa 25% din totalul suprafetei tarilor romane. Din acesti 25%, cam 10% tineau de manastirile inchinate. Cifrele par neverosimile, dar sunt confirmate nu doar de istorici, ci si de insasi Biserica Ortodoxa Romana, prin actualul Patriarh Daniel: „Ponderea proprietatilor bisericesti raportata la suprafata agricola si forestiera totala a Principatelor Romane era, in Muntenia, de 16,55% pentru cele neinchinate si de 11,14% pentru cele inchinate, iar in Moldova de 12,16% pentru cele neinchinate si de 10,17% pentru cele inchinate, totalizand aproximativ un sfert din teritoriul de atunci al Romaniei”.

Problema cu aceste manastiri nu era doar ca incalcau suveranitatea tarilor romane, dar si ca administratorii lor greci, profitand de bunatatea donatorilor si de instabilitatea politica ulterioara, deturnasera intelegerea initiala. Autorii daniilor stipulasera de-a lungul timpului ca le inchina diverselor asezaminte religioase de la Sfantul Munte ori catre Patriarhiile Orientale ca un act de cucernicie, pentru a ajuta ortodoxia greu incercata dupa ce Imperiul Bizantin cazuse sub turci.

Atunci cand se intocmisera actele de danie, se mentionase clar ca doar o parte din venitul obtinut de manastirile inchinate prin exploatarea mosiilor primite poate lua calea strainatatii. Grosul ar fi trebuit sa ramana in Muntenia si Moldova, pentru propasirea comunitatilor locale, repararea si intretinerea manastirilor, construirea si administrarea de scoli, spitale etc.

Numai ca, in timp, autorii daniilor au murit, iar grecii n-au mai respectat intelegerea. Manastirile inchinate din Tara Romaneasca si Moldova au devenit un taram al fagaduintei pentru calugarii, staretii si patriarhii din Orient. Cele mai nenorocite comunitati din tarile romane erau cele din satele care apartineau de manastirile inchinate. Calugarii ortodocsi greci se inghesuiau sa vina aici pentru a jefui salbatic avutiile de pe niste meleaguri de care nu-i lega decat setea de imbogatire rapida. Manastirile inchinate au devenit stat in stat, nu plateau dari catre autoritatile autohtone si nu dadeau socoteala nimanui pentru ce se intampla pe pamanturile lor. Padurile erau defrisate, iar tot venitul obtinut din cultivarea pamantului ajungea peste hotare.

La inceputul anilor 1860, mosiile administrate de calugarii greci si manastirile inchinate aratau in ultimul hal, degradate si darapanate, iar lacomia acestora devenise legendara in randurile populatiei. A.D. Xenopol scrie in „Istoria romanilor“: „Ce facuse insa din manastirile inchinate lor calugarii Greci? Imprastiase calugarii pamanteni (romani – n. red.) la cele patru vanturi si nu-i mai inlocuise cu altii, incat ele incetara de a mai fi comunitati religioase romane. Dar nici macar cu calugarii greci nu inlocuiau ei pe acei de bastina, nepunand in ele decat putini insi, de care egumenul avea nevoie, pentru administrarea averilor manastirei. De aceea se constata faptul neasteptat ca manastirile inchinate, in loc de a infatosa o bogata poporatie de calugari straini, nu sunt decat foarte sarace in oameni, fata de manastirile neinchinate. Pe cand aceste din urma, in numar de 53 si 189 de schituri, au 2.836 de calugari si 3.043 de calugarite, acelea inchinate, in numar de 72 si 24 de schituri, nu au decat 509 calugari si 46 de calugariti. Manastirile inchinate fuse deci desfiintate ca manastiri. Ele nu mai erau comunitati religioase de inchinare catar Dumnezeu, ci curat numai dependenti administrative ale manastirilor din Rasarit, insarcinate cu adunarea veniturilor, spre a le trimite patroanelor lor”.

Patriarhul Daniel spunea in 2013, la implinirea a 150 de ani de la Secularizare: „Mai cu seama in Secolele XVIII si XIX, veniturile, bunurile si odoarele bisericesti ale manastirilor si schiturilor inchinate au fost aproape in exclusivitate trimise catre Locurile sfinte sau au luat, sub administrarea discretionara a egumenilor, alte destinatii, astfel incat manastirile inchinate au fost constant lasate neingrijite, ajungand, cel mai adesea, intr-o stare critica sau chiar in stare de ruina”.

Primele eforturi ale domnitorilor pamanteni de a-i scoate pe hulpavii calugari ortodocsi greci din tara incep la 1628. Zece ani mai tarziu, Matei Basarab afirma ca „sfintii parinti“ practica pe scara larga mita si falsul, pentru a pune mana pe cat mai multe manastiri care nu li se cuvin.

Domnitorii pamanteni au devenit relativ repede constienti ca odata cu calugarii ortodocsi greci „il bagasera pe dracul in casa“. Avem numeroase marturii ca mai multi dintre cei perindati pe tronul Tarii Romanesti si Moldovei au incercat sa opreasca instrainarea manastirilor pamantene. Dar, odata intrati, de preasfintii parinti nu era usor sa se mai scape.

A. D. Xenopol, unul dintre cei mai mari istorici ai Romaniei, descrie in Volumul XIV din monumentala sa opera „Istoria romanilor“, aceste zbateri ale voievozilor romani: „Cea intai miscare de reactiune contra instrainarei manastirilor pamantene se face sub Alexandru Iliasi, in Muntenia, in anul 1628, cand domnitorul opreste a se inchina manastirea Sneagovul catra manastirea Pantocrator din Sf. Munte, «pentru ca am vazut, cum si alti domni, cei ce au fost inaintea noastra, ca mai toate manastirile de aici le-au pierdut si le-au supus si le-au inchinat de a fi metoase celor din Sf. Munte, si pentru ca in destule sunt metoasele cu cate au inzastrat domnii de mai inainte pe Sf. Munte si alte locuri dintre manastirile Ungro-Vlahiei»“.

Lacomi, sfintii parinti tratau aceste locuri unde li se deschisese usa ca niste „no man’s land“, unde absolut orice era permis. Pentru a-si extinde averile, nu se mai multumeau cu manastirile inchinate de potentatii locali, ci recurgeau la falsificarea documentelor si la mita.

A.D. Xenopol scrie ca inca din prima parte a Secolului al XVI-lea localnicii au observat ce se intampla: „Mateiu Basarab, prin un hrisov al sau din 1639, reiea din manele calugarilor greci 21 de manastiri «care le-au inchinat acei domni si vladici straini, pentru mita si fara voia nimalui si anume: Tismana, Cozia, Argesul, Bistrita, Govora, Dealul, Glavaciocul, Sneagovul, Cotmana, Valea, Rancaciovul, Mislea, Bolintinul, Campulung, Caldarusanii, Sadova, Arnota, Gura- Motrului, Potocul, Nucetul si Tingarul». Domnul insa lasa «supuse si statatoare calugarilor straini acele manastiri, macar domnesti, macar boieresti, care singuri ctitorii lor le au inchinat si le-au supus metoase». Masura luata de Mateiu Basarab este insamnata din mai multe punte de vedere: mai intaiu ea dovedeste cum calugarii Greci nu se sfieau a uzurpa stapanirea asupra unor manastiri, asupra carora nimene nu le daduse nici un drept. Apoi ea arata ca domnul nu facea decat sa indrepte un abuz introdus fara de cale, si nu avea in cuget sa prigoniasca pe Greci, ceeace intareste si mai mult parerea ca manastirile luate inapoi erau intr’adevar uzurpate. Paul din Alep, secretarul patriarhului Macarie, aminteste despre o improtrivire la inchinarea manastirei Calui catra locurile sfinte, improtrivire ce se intampla pe la 1654, pe cand el se afla in Muntenia. Paul spune anume ca clerul grecesc din aceasta tara staruia ca si manastirea Calui sa se alipeasca catre patriarhia de Antiohia, precum mai erau si altele; dar ca, afara de egumen si de cativa calugari, nu gasiram mai pe nimene care sa intre in vederile noastre”.

Dupa alungarea fanariotilor, muntenii si moldovenii ii alunga pe „popii greci ce pana acuma au fost sazand pe la manastirile pamantesti, din care se lucra felurite rale urmari“. Intervin insa rusii si „domnii sunt nevoiti a se supune trufasilor Greci ce veneau acuma, furiosi pentru incercata lor deposedare, sa se vare inca mai adanc in inima manastirilor“

Aceste incercari izolate vor esua mai ales incepand cu Secolul al XVIII-lea, cand timp de 100 de ani tarile romane sunt conduse de fanarioti. Acesta devine momentul de maxima putere a calugarilor greci in Moldova si Tara Romaneasca.

Lucrurile incep sa se schimbe dupa 1821, cand Imperiul Otoman zdrobeste Eteria si, drept represalii pentru razmerita grecilor, renunta la a mai numi domnitori fanarioti.

Boierii autohtoni profita de ocazie si roaga Inalta Poarta „sa se milostiveasca, sa asculte glasurile nevinovatului norod (…) sa se reintoarca mosiile manastirilor inchinate ocarmuirei pamantesti, care sa fie indatorita a raspunde o suma ca embatic catre locurile sfinte“. Acesta este „cel dintaiu glas scos de tarile romane, pentru inlaturarea calugarilor greci din sfintele locasuri ale tarei“, scrie Xenopol, cu expertiza celui care traieste foarte aproape de momentul evenimentelor respective (a publicat „Istoria romanilor“ intre 1888 si 1893).

Turcii accepta initial, bucurosi sa-i pedepseasca pe grecii tradatori. In firmanul de domnie acordat lui Ionita Sturza in 1822, Sultanul ordona ca „popii greci ce pana acuma au fost sazand pe la manastirile pamantesti, din care se lucra felurite rale urmari, toti sa se izgoneasca si sa se alunge, si toata temelia rautatilor, scoalele grecesti, sa se desfiinteze“.

Acoperiti de-acum de ordinul Sultanului de la Constantinopole, domnitorii Sturza in Moldova si Ghica in Muntenia purced bucurosi la treaba si-i alunga pretutindeni pe calugarii greci, manastirile fiind preluate de clerici autohtoni. Se infiinteaza cate un comitet de boieri in fiecare din cele doua principate, scopul fiind „reintocmirea acaretelor si plata datoriilor acestor manastiri, inamolite si ruinate, prin administrarea destrabalata a calugarilor greci. (…) Veniturile incep sa fie atribuite la nevoi obstesti, precum bunaoara, la una din manastiri, spre intretinerea unui spital de ciumati“ (A. D. Xenopol).

Numai ca, intre timp, in peisaj aparuse si Rusia. Imperiul Tarist avea propriile interese si calcule in Balcani, se erijase in ocrotitorul ortodoxiei si ii folosea pe greci in politica de expansiune catre Bosfor si Dardanele si catre Mediterana. Asa ca ii preseaza pe otomani sa revina asupra deciziei, ceea ce se si intampla. Calugarii se intorc astfel in Moldova si Tara Romaneasca triumfatori si pe cai mari, inversunati de-acum sa jefuiasca si mai abitir resursele.

Turcii ordona celor doi domnitori sa le dea socoteala grecilor despre veniturile incasate de manastirile inchinate pe anul 1827. „Domnii sunt nevoiti a se supune trufasilor Greci ce veneau acuma, furiosi pentru incercata lor deposedare, sa se vare inca mai adanc in inima manastirilor, din care primul vant al reintregirei vietei romanesti pasurse ca voieste sa-i desradacineze“, scrie Xenopol.

Episodul de pomina din 1846: egumenul grec de la Trei Ierarhi, furios ca e pus sa respecte actul de danie si sa finanteze o scoala normala, face apoplexie si moare in timp ce-i afuriseste si blestema pe mitropolit si pe elevi

Acesta relateaza si un episod de pomina petrecut in 1828. Gheorghe Asachi se intoarce de la Viena cu un document semnat de domnitorul moldovean Gheorghe Stefan (1653-1658), prin care acesta scria ca intemeietorul scolii Trei Ierarhi o inzestrase cu trei mosii. Numai ca, intre timp, scoala disparuse si banii de la mosiile respective intrau in buzunarul calugarilor greci. Se da dispozitie ca in manastirea Trei Ierarhi sa se reinfiinteze o scoala normala si un gimnaziu.

Urmeaza un foarte lung proces cu calugarii greci, care se incheie abia in 1846 (la aproape 20 de ani dupa deschiderea lui!) cu castig de cauza pentru moldoveni. Epilogul intamplarii e incredibil. Grecii sunt furibunzi si „la cel dintaiu esamen (examen – n. red.) la care sta fata si mitropolitul Veniamin, egumenul grec, nerespectand superioritatea ierahica, «intra in miezul adunarei, spre a arunca afurisenia in contra acestei inchipuite uzurpari a drepturilor sale; dar zelul sau nechibzuit i atrase indata o fulgeratoare apoplexie»“, relateaza Xenopol.

Revenind la momentul 1827, Divanul celor doua tari romanesti cere anumite conditii pentru grecii reveniti in manastirile inchinate: sa respecte legile, sa prezinte documentele pentru proprietatile respective, sa padurile sa nu mai fie taiate, cladirile sa fie reparate si intretinute etc.

Doar ca, in aprilie 1828, Rusia ocupa cele doua principate si in valtoarea evenimentelor grecii scapa iar de sub control. Egumenii nu prezinta documentele de proprietate, nu repara nicio cladire, nu-si platesc datoriile si revin la practica jefuirii mosiilor care tin de manastirile inchinate „in folosul lor personal sau al locasurilor din jos“.

Totusi, constienti ca nu-si pot instraina total populatia celor doua tari romanesti intrate sub ocupatia lor, rusii stabilesc prin Regulamentele Organice cateva reguli, printre care si aceea ca un sfert din veniturile manastirilor inchinate trebuie date sub forma de impozit statului. Binevoitor, contele rus Pavel Kiseleff incearca sa ajute tarile romane si le cere patriarhilor din Constantinopole, Alexandria, Antiohia si calugarilor de la Muntele Athos sa-si trimita reprezentanti, pentru a negocia cu o comisie din Moldova si Muntenia compusa din Barbu Stirbei si generalul Mavros. Grecii au refuzat insa categoric orice negociere, argumentand ca „manastirile sunt averi ale sfintelor locuri“ si ca „pot face cu acele averi orice vor vroi, ne avand a da sama nimanui“, ca „nu cunosc alte indatoriri, afara de acele care se ating de slujba dumnezeiasca in biserica fiecarei manastiri“.

Desi contele Kiseleff tinea partea romanilor, la Santk Petersburg erau alte socoteli. Tarul le acorda inca un privilegiu patriarhilor ortodoxiei orientale si stabileste ca, timp de 10 ani, acestia sa fie scutiti sa intretina asezamintele de binefacere si de orice ajutor acordat statului roman. Grecii au astfel castig de cauza pana in 1843.

Lupta domnitorului Gheorghe Bibescu cu calugarii ortodocsi greci si cu rusii. La umbra baionetelor rusesti care-i apara, calugarii cer sa fie scosi de sub jurisdictia tarilor romane unde au mosiile

La aceasta data, principele Gheorghe Bibescu reincepe eforturile de recuperare a avutiei nationale din mainile calugarilor ortodocsi greci si trimite o scrisoare la Sankt Petersburg, anuntand ca „acum, dupa introducerea Regulamentului Organic, ale caruia dispozitii privitoare pe manastiri, calugarii greci nu voiesc sa le recunoasca, veniturile averilor lor s-au impatrit, si ca deci fara nici un cuvant, ei vrau sa beneficieze de roadele unei stari de lucruri pe care nu voesc sa o primiasca“. Rusii raspund dandu-le din nou total castig de cauza calugarilor greci, recunoscandu-le dreptul de proprietate si, mai mult decat atat, acordandu-le privilegiul de a trimite in Tara Romaneasca si Moldova cate un exarh care sa aiba autoritate totala asupra manastirilor inchinate.

Incurajati de rusi, calugarii greci devin tot mai aroganti si incep sa-i puna conditii pur si simplu intolerabile lui Bibescu:

– accepta ca mosiile sa fie arendate prin licitatie, dar doar sub supravegherea consulilor rusi si fara ca autoritatile moldovene si muntene sa aiba vreun cuvant de spus,

– accepta sa repare manastirile inchinate, dar in urmatorii 10 ani si controlul sa fie facut de consulii rusi, fara implicarea autoritatilor din principate,

– ofera 1.000.000 de lei pe an statului, dar cu conditia sa nu mai aiba nicio alta obligatie, inclusiv abandonarea stabilimentelor de binefacere.

„Grecii se credeau, si erau pana la un punt, ghibaci in propunerile lor. Maguliau pe Rusi si inlocuiau un control serios al unei parti interesate cu unul de forma al unui al treilea care nu avea nici un interes la efectuarea lui“, descrie situatia Xenopol.

Tensiunile ating cote maxime in decembrie 1844, cand Bibescu arata, intr-un alt memoriu, cum calugarii ortodocsi trimisi de la Muntele Athos si de la patriarhiile ortodoxe orientale jefuiesc manastirile si pe tarani si se opun cu inversunare dezrobirii tiganilor. Domnitorul muntean cere „sa fie comunicate guvernului conditiile arendarei (mosiilor manastiresti – n. red.), spre a le uniformiza pentru toate manastirile si a pune un capat jafurilor nerusinate ale arendasilor ce vin, sub falsul nume de egumeni, si despoae fara teama si fara mustrare de cuget manastirile precum si pe tarani, locuitorii lor care cu toate aceste nu le sunt robi“. Xenopol comenteaza: „Despre scopurile calugarilor, ele se pot videa din protestul radicat de ei contra doua masuri luate de ocarmuirea Moldovei: emanciparea tiganilor si apararea padurilor, masuri care faceau onoare civilizatiei, dar pe care calugarii, orbiti de interesul lor personal, nu puteau sa le priceapa“.

Ofensivi, grecii emit acum alte conditii. Bibescu scrie intr-un alt memoriu ca „daca ar fi sa se limpezasca numai chestia baneasca, s-ar putea ajunge la intalegere, dar calugarii greci au ridicat pretentii noue. Voesc sa infiinteze un guvern ecleziastic neatarnat de guvernul roman, sa desparta pamantul si pe taranii romani in doua parti, una atarnata de guvern, cealalta de noua autoritate clericala, stare de lucruri care va aduce neaparat mii de conflicte si mii de complicatii nedescurcabile“.

De-a lungul domniei sale (1843-1848), Gheorghe Bibescu a facut tot ce i-a stat in putere pentru a limita faradelegile calugarilor ortodocsi greci din Tara Romaneasca. La un moment dat, in 1845, desfiinteaza epitropia Sfantului Mormant in tara, „intalegand ca acea epitropie ce voieste sa-si insusasca drepturi improtivitoare atat pravililor vechi cat si drepturilor obladuirei, este una din acele abuzive inoiri care s-au introdus in ocarmuirea manastirilor inchinate in acesti din urma ani“. In 1847, Bibescu propune, iar Adunarea Obsteasca aproba in unanimitate, legea pentru dezrobirea tiganilor de pe mosiile Bisericii, inclusiv cele ale manastirilor inchinate. Calugarii se opun din rasputeri, dar fara sa reuseasca sa blocheze proiectul.

Acelasi curs al evenimentelor avea loc, in paralel, si in Moldova, unde domnitorul Sturza reusise sa-i dezrobeasca pe tiganii manastiresti ceva mai devreme, in 1844, si da ordin sa se inceteze defrisarea padurilor de catre calugari.

Magistrala lectie de diplomatie si abilitate a lui Alexandru Ioan Cuza si a generatiei pasoptiste: cum au fost evacuati „sfintii parinti“ din Principatele Unite

Batalia finala pentru recuperarea suveranitatii asupra propriului teritoriu se va da insa in domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Vremurile devenisera mai favorabile romanilor odata cu infrangerea Rusiei in Razboiul Crimeei (1853-1856). Sub patronajul puterilor europene si cu ajutorul unui siretlic, Moldova si Tara Romaneasca intra sub conducerea unui singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza, care incepe in forta reformele. Printre cele mai importante va fi secularizarea averilor manastiresti din 1863, dupa o lupta lunga si foarte grea cu viclenii calugari de la Muntele Athos si patriarhii ortodoxiei rasaritene.

Cu aceasta ocazie, asistam la o magistrala lectie de politica deopotriva interna si externa din partea lui Cuza, a premierului Kogalniceanu si a trimisului lor la Constantinopole, Costache Negri. Modul in care acestia gestioneaza situatia este exemplar pentru felul in care diplomatia, laolalta cu dozarea corecta a negocierilor si a pozitiei de forta, pot duce la rezultatul dorit intr-un context extraordinar de delicat.

Primul pas al guvernului de la Bucuresti este sa actioneze pe doua planuri. Pe de o parte, ii invita pe greci sa-si trimita reprezentanti in tara, pentru negocieri. In paralel, insa, Kogalniceanu redacteaza impreuna cu Alexandru Papadopol-Calimah o nota pe care emisarul Costache Negri e instruit sa o formuleze doar verbal: „Prin Regulamentul Organic, cauza averilor manastiresti inchinate se lasa in cercetarea domnului si a obstestei adunari. Iar in conferinta din Viena din 1855 (…) se spune ca scopul puterilor nu este de a jigni Principatele, ci de a le imbunatati soarta (…)“. Pe scurt, li se transmite turcilor ca problema manastirilor inchinate Sfintelor Locuri este una interna a Principatelor Unite.

Simtind pericolul, patriarhii ortodocsi rasariteni renunta la atitudinea de forta de pana atunci si isi numesc in graba reprezentantii. Dar este o capcana, prelatii se dovedesc de o viclenie neasteptata. Ei trimit trei dintre arhimandritii delegati la Iasi si alti trei la Bucuresti. Prin aceasta, preotimea ortodoxa orientala arata ca nu recunoaste unirea Moldovei cu Tara Romaneasca.

Joaca romanilor de-a v-ati ascunselea cu grecii: uite comisia, nu e comisia

Romanii nu se lasa intimidati si, la randul lor, intra in acest joc de sah la care se dovedesc, in final, mult mai abili decat calugarii greci. Guvernul isi numeste doar 3 reprezentanti (Lascar Rossetti, Alexandru Golescu, Constantin Bozianu) si anunta ca-i asteapta la Bucuresti pe emisarii de la Muntele Athos si de la Patriarhii. Dar, surpriza! La momentul intalnirii, doi dintre delegatii romani (Golescu si Rossetti) lipsesc! Se anunta ca acestia ar fi plecat in strainatate. Se stabileste un nou termen pentru reunirea celor doua delegatii, pe 27 august 1860, dar exact in acea zi Rossetti si Golescu isi dau demisia. Ulterior, acelasi lucru il face si al treilea membru, Bozianu.

Povestea se prelungeste pana la numirea unor noi delegati din partea Principatelor Unite: Melchisedec, Poenaru si Brezoianu. Dar, cand sa aiba loc intrunirea, apare un alt impediment: Brezoianu anunta ca s-a imbolnavit!

Asa trec termenele: 10 septembrie, apoi 5 si, in final, 12 octombrie – data-limita pana la care, conform protocolului, ar fi trebuit sa se ajunga la un compromis.

In acest timp, autoritatile pun tot mai multa presiune pe calugarii greci. Supravegherea devine stricta, pe 8 august 1860 se intra in forta peste calugarii de la manastirea Golia, din Iasi, unde grecii comiteau abuzuri ingrozitoare asupra pacientilor cu boli psihice. Se infiinteaza un spital pentru acestia, iar manastirea e fortata sa-l finanteze. O alta manastire inchinata, Margineni din Muntenia, este transformata in inchisoare. In Moldova, se executa sentinta in privinta manastirii Trei Ierarhi, despre care am povestit mai sus.

Apoi, Ministerul Cultelor din Muntenia pune piciorul in prag si cere date statistice de la toate manastirile: cati calugari sunt in fiecare dintre ele, de ce nationalitate, ce meserii stiu, ce venituri si ce cheltuieli au etc. Se aplica (abia acum) si decizia din 1853, prin care manastirile trebuie sa dea statului un sfert din incasari. Calugarii greci protesteaza, iar in replica ministrul Neculai Cretulescu ii ameninta ca-i da afara din tara.

Masurile de forta din 1863: arhimandritii prinsi cu smecherii sunt destituiti, limba greaca e interzisa in manastiri, nu se mai permite defrisarea padurilor, la tribunale e obligatorie prezenta avocatilor care reprezinta si guvernul

Masurile lui Cuza se bucura de suportul unanim al populatiei si al clasei politice. In acelasi timp, la Constantinopole, grecii contraataca si intervin, inclusiv cu mita, la reprezentantii marilor puteri. Ambasadorii acestora ii transmit lui Costache Negri ca Sfintele Locuri nu accepta sa intretina scolile si bisericile. Principele rus Labanoff protesteaza pe langa roman, acuzand Bucurestiul ca urmareste sa scada castigurile arendasilor de la mosiile manastirilor inchinate. In realitate, Principatele Unite trec printr-o mare criza financiara si toate preturile scad din aceasta cauza.

Facand ici promisiuni, colo pledoarii emotionante, dincolo mici atentii, Negri reuseste sa blocheze un front comun al ambasadorilor marilor puteri in aceasta privinta.

Anul 1863 este cel al ofensivei totale din partea guvernarii Alexandru Ioan Cuza. Masurile contra smecheriilor facute de arhimandritii greci sunt tot mai taioase. Spre exemplu, arhimandritul Nilos – chiar unul dintre delegatii patriarhiilor ortodoxe orientale in comisia de negociere – e scos din egumenia manastirii Trei Ierarhi din Iasi si lasat doar la manastirea Floresti, invocandu-se incalcarea canoanelor, adica de a fi preot in doua biserici, „ceea ce ar fi negutitorie“.

Plangerea unuia dintre patriarhi, adresata Bucurestiului, ca mai multi egumeni greci ar arenda mosiile pe ascuns, da prilejul Consiliului de Ministri (in acel moment condus de Neculai Cretulescu) sa confiste toate sumele provenite din arendarea mosiilor manastirilor inchinate. Pe 2 ianuarie 1863, guvernul interzice exploatarea padurilor apartinand de manastiri, conform legii pentru crutarea padurilor.

Patriarhul Ierusalimului si ceilalti clerici de peste hotare care au mosii in Principatele Unite se plang la Constantinopole ca guvernul roman a trecut la secularizarea averilor manastiresti – desi acest lucru nu se petrecuse inca. Otomanii intervin si-l apostrofeaza intr-un limbaj nediplomatic pe Cuza.

„La aceasta depesa, guvernul roman raspunde prin masuri care loveau ca o maciuca in capul Grecilor, fara a se uita la tipitele ce le scoteau, tot mai zgomotoase si asurzitoare“, relateaza Xenopol.

In luna martie se interzice total limba greaca in toate manastirile si bisericile inchinate Sfintelor Locuri, singura exceptie acceptata fiind in o biserica din Braila, pentru ca acolo locuia o insemnata comunitate de greci. Cand e prins ca incalca legea, egumenul manastirii Vizantia, din judetul Putna, este destiuit imediat. Pe 17 aprilie, avocatii manastirilor grecesti nu mai sunt acceptati sa pledeze in tribunale decat daca de fata sunt si avocatii autoritatilor, adica ai celeilalte tabere.

Razbunarea calugarilor greci: numeroase obiecte de cult vechi si documente sunt scoase peste granita. Ce nu se poate fura e incendiat ori distrus. Autoritatile romane intervin in forta, 3 ahimandriti si 20 de egumeni sunt destituiti

Apoi, pe 11 mai, se ordona ca egumenii sa nu mai primeasca pasapoarte, ca sa poata iesi din tara, decat daca lasa in locul lor reprezentanti solvabili, care sa raspunda cu capul pentru odoarele si manuscrisele din manastiri.

Calugarii greci, simtind ca se apropie sfarsitul puterii lor in tarile romane, incep sa fure obiectele de pret din biserici si manastiri, desi Cuza interzisese expres scoaterea lor peste granita. Pe 18 iunie, ministrul Cultelor, Odobescu, recurge la o masura dura si ordona ca obiectele de pret ale manastirilor sa intre sub paza autoritatilor civile sau a protopopilor. In scurt timp, vine alta directiva: toate documentele trebuie adunate in arhiva statului. Masura e pe deplin justificata: orbiti de furie si pusi pe razbunare, calugarii greci incearca (si reusesc in buna masura) sa scoata peste granita, pe ascuns, nenumarate obiecte si documente de pret. Tot ceea ce nu se poate fura e pus pe foc ori distrus. Dupa ce jefuisera 200 de ani aceste meleaguri, acum trimisii Locurilor Sfinte vor sa nu mai lase piatra peste piatra in urma lor.

Obisnuiti sa se poarte in tarile romane ca intr-un tinut fara legi si stapani, egumenii greci sunt luati prin surprindere atunci cand autoritatile ii pedepsesc pentru ilegalitatile lor. Egumenul Athanasie Ciril Vacaresteanul pretinde ca este epitropul Sfantului Mormant si instiga la nesupunere si la neplata impozitelor – este destituit si dat pe mana judecatorilor. Arhimandritul Policarp, de la manastirea Mihaiu Voda, e prins ca a scos documente peste hotare si este, de asemenea, destituit. Arhimandritul Nilos e destituit si de la manastirea Floresti pentru ca intarzie sa se intoarca in tara dupa ce-si termina concediul. Arhimandritul Germanos, de la manastirea Margineni, e dat afara cand e prins ca a trimis documente vechi in Grecia. Egumenii de la alte 20 de manastiri sunt destituiti cand se descopera ca au ignorat ordinele guvernului.

Tradarea rusilor: dupa ce Cuza risca un atac otoman lasand sa treaca 500 de carute cu arme rusesti catre Serbia, Imperiul Tarist isi incalca promisiunile si actioneaza vehement contra Principatelor pe tema manastirilor inchinate

In acest timp, la Constantinopole, Costache Negri e neobosit in fata presiunilor exercitate de reprezentantii marilor puteri ostile unirii Principatelor. Ambasadorul rus Nowicoff ii spune mieros lui Negri ca Romania se pune intr-o pozitie falsa. Romanul ii raspunde ca „si noi am avea, ca ortodocsi, acelas drept la simpatia Rusiei ca si Grecii care voesc sa ne despoae tara“. Sunt dispute cu ambasadorul austriac Prokesch-Osten, dar si cu otomanul Ali-pasa.

Negri simte pulsul evenimentelor si-i scrie lui Cuza sa trimita emisari la Viena, pentru a incerca sa schimbe opinia austriecilor, pentru a modifica balanta de forte – rusii, otomanii si englezii erau de asemenea ostili. In paralel, il indeamna pe domnitor sa atace decisiv: „Trebue secularizat in toata puterea cuvantului averile manastiresti, tot asa precum au fost ele secularizate pretutindene in Europa, unde ele erau adevarate proprietati ale bisericei, si nu o uzurpare si o carciumarie ca la noi“.

Aici merita mentionata in mod special tradarea si nerecunostinta Rusiei. Pe parcursul ultimilor ani, rusii fusesera ajutati decisiv de romani in doua randuri.

1. In noiembrie-decembrie 1862, in pofida presiunilor uriase exercitate de Imperiul Otoman, Austria si Anglia, domnitorul Cuza a permis ca un convoi cu 500 de carute pline cu arme sa tranziteze Romania, dinspre Rusia catre Serbia. In schimb, scrie Constantin C. Giurascu, Rusia s-a angajat sa aiba o atitudine rezervata in chestiunea manastirilor inchinate Sfintelor Locuri.

2. Statul roman ii oprise pe voluntarii polonezi sa traverseze teritoriul sau catre teritoriile poloneze ocupate de Rusia, intr-un moment in care acolo izbucnise o rascoala.

In ciuda acestor mari favoruri facute de Bucuresti, rusii intervin energic in favoarea calugarilor greci si incearca sa mobilizeze celelalte puteri impotriva romanilor. Intr-una din notele emise de rusi catre celelalte guverne ale marilor puteri se scrie ca „masurile luate de principlele Cuza contra mosiilor manastiresti constitue o despoiere incalificabila“. Anglia, care secularizase averile manastiresti din propria tara in 1536, sub regele Henry al VIII-lea, protesta vehement, iar in presa engleza se ducea o campanie furibunda impotriva romanilor.

Cei care sprijina Principatele Unite sunt tot francezii. Parisul avertizeaza ca „nu putea admite cererea de proprietate a comunitatilor grecesti din Orient, deoarece o asa pretentie ar calca autonomia principatelor“.

Neoficial, turcii inteleg ca secularizarea e in interesul lor, pentru ca loveste in primul rand interesele Rusiei. Xenopol citeaza un comisar turc care ii scrie lui Baligot de Beyne, secretarul lui Cuza, ca „secularizarea manastirilor grecesti este o lovitura de stat adusa inraurirei rusesti, din care traiau pana acuma toti agentii, spionii, misionarii si predicatorii autocratului (adica ai tarului – n. red.)“.

Lovitura de gratie din 13 decembrie 1863. Parlamentul voteaza intr-o ora, cu 97 de voturi pentru din totalul de 100, legea secularizarii averilor bisericesti

Pe plan intern, actul final al acestui razboi are loc pe 13 decembrie 1863. Alexandru Ioan Cuza si noul premier, Mihail Kogalniceanu, adopta exact aceeasi tactica folosita si pana atunci. Brusc, fara sa fi fost trecuta in prealabil pe ordinea de zi a Adunarii Deputatilor, premierul Kogalniceanu anunta in sedinta din 13 decembrie, cu ocazia celei de-a doua aniversari a Unirii, proiectul de lege pentru secularizarea averilor manastirilor inchinate. „Este inviderat, si lucrul a fost bagat in sama de contimporani, ca ministerul vroia, prin aceasta mare lovitura, sa castige simpatiile adunarei“, scrie Xenopol.

Indiferent care au fost ratiunile din spatele neasteptatei introduceri a proiectului de lege, calculul iese pe deplin. Deputatii se manifesta exuberant, se declara rapid sesiune permanenta a Parlamentului si legea e luata in dezbatere, fara a se mai numi si o comisie care s-o cerceteze, asa cum se procedeaza de obicei.

Pe 13 decembrie, dupa mai putin de o ora „in care se rostesc cele mai inflacarate cuvantari, legea este votata, in redactiunea ce i-o daduse guvernul, cu 97 de bile din 100, in aplausele cele mai zgomotoase ale camerei si ale tribunelor. Se numeste o comisiune care sa multumeasca domnului, pentru marele act national pe care a dat putinta adunarei a-l savarsi“. Cateva zile mai tarziu, pe 17 decembrie, domnitorul Alexandru Ioan Cuza promulga legea, care intra imediat in vigoare.

Merita mentionat ca prin legea din ianuarie 1863 sunt secularizate, laolalta cu averile manastirilor inchinate calugarilor greci, si cele ale manastirilor pamantene neinchinate, aflate in proprietatea romanilor. Masura are multe explicatii. Printre cele mai importante sunt:

1. Se evita astfel argumentul pe care l-ar fi putut aduce rusii si grecii, cum ca e o persecutie si o vendeta pe criterii etnice,

2. Bugetul de stat este intr-o mare criza si Principatele Unite nu se pot lipsi de o sursa atat de mare de venituri,

3. Pretutindeni in lume – inclusiv in Rusia si Imperiul Otoman – se secularizasera deja averile manastirilor, Principatele Unite nu faceau decat sa se alinieze (desi foarte tarziu) unei tendinte europene.

Dincolo de toate aspectele juridice, secularizarea se produce – dupa cum observa Xenopol – printr-un act de autoritate a statului roman, care in acest moment profita ca este mai puternic decat calugarii greci.

Batalia diplomatica de la Constantinopole. Extraordinarul tur de forta al lui Costache Negri in fata celor 7 mari puteri garante si al „sfintilor parinti“

Partea cu adevarat grea abia urmeaza insa: recunoasterea secularizarii averilor manastiresti din partea celor 7 mari puteri garante. Imperiul Otoman (puterea suzerana), Imperiul Rus, Imperiul Austriac, Prusia, Italia, Franta si Anglia urmeaza sa confirme ori sa infirme aceasta masura, iar lupta se da pe terenul calugarilor greci – la Constantinopole.

Se pleaca de la o atitudine total ostila. „De indata ce vestea secularizarei ajunse la Constantinopole, reprezentantii puterilor potrivnice consolidarei Romanilor cerura adunarea in conferenta a tuturor ambasadorilor. Raspunsese insa la convocare numai 5, lipsind Franta si Italia, si ei hotarara sa impuna domnitorului respectarea protocolului XIII. Iar Fuad pasa trimite domnitorului (lui Cuza – n. red.) o nota, in ziua de 25 Ianuarie 1864, in care spune ca «Sublima Poarta, ca suzerana a Principatelor si ca semnatara a Conventiei din Paris, se gaseste in nevoia de a declara formal Altetei Voastre ca nu recunoaste votul adunarei nici un caracter de fel a aduce pagubiri drepturilor si stipulatiilor existente, ce se considera zisul vot ca nul si neexistent si ca mantine sus si tare chestiunea manastirilor inchinate pe taramul sau legal care este acel al protocolului din 1858»“.

Incepe, din acest moment, un balet al manevrelor intre guvernul de la Bucuresti, patriarhii si calugarii ortodocsi orientali si marile puteri garante. Imediat, Cuza si Kogalniceanu pun in discutie, in Parlament, legea armatei care „prin amendamentele adaose iea caracterul unei sculari generale a poporului romani“.

Drept raspuns, turcii concentreaza trupe la sud de Dunare. Dar, in acelasi timp, reprezentantii marilor puteri incep sa se intrebe in ce directie se vor indrepta lucrurile daca vor continua sa forteze mana romanilor. Publicatia „La France“ scrie ca „scrisoarea lui Fuad pasa a produs in intreaga tara o adanca miscare“ si ca „toti Romanii se pregatesc de lupta, pentru a apara o cauza dreapta si nationala“.

Patriarhul de la Constantinopole incearca sa asmuta poporul impotriva lui Cuza pe motiv ca ar vrea sa abandoneze calendarul ortodox pentru a trece la cel gregorian

In timp ce jocul presiunilor si al amenintarilor continua intre Principatele Unite si marile puteri, patriarhul din Constantinopole pune la punct o stratagema prin care vrea sa rascoale poporul impotriva lui Cuza pe motiv ca ar trada credinta ortodoxa in favoarea papistasilor.

Manipularea pusa la punct de preotimea ortodoxa pleaca de la vestea ca, in Principate, se face reforma serviciului postal. Pentru a putea functiona, acesta necesita trecerea la calendarul gregorian (cel corect), astfel incat data corespondentei din Principate sa corespunda cu cea a postei din tarile occidentale. La Constantinopole, vestea e interpretata insa ca tentativa lui Alexandru Ioan Cuza de a schimba complet calendarul ortodox (iulian) cu cel catolic (gregorian). Prelatii greci supraliciteaza si adauga la stirea initiala ca domnitorul ar vrea sa adauge si formula filioque la Crezul ortodox (o adaugire catolica la crezul niceeano-constantinopolitan). Clerul grecesc face scandal si incearca sa inflameze spiritele, iar pe 5 februarie 1864 patriarhul de la Constantinopole ii scrie mitropolitului muntean Nifon, spunandu-i ca domnitorul ia masuri eretice. Dar mitropolitul ii raspunde, pe 30 aprilie, ca nici vorba de asa ceva.

Planul de razmerita pe motive religioase cade.

Conferinta ambasadorilor care urmeaza sa dezbata problema manastirilor inchinate se reuneste la Constantinopole tocmai pe 2 mai 1864, cand la Bucuresti are loc lovitura de stat a lui Cuza.

Reprezentantii marilor puteri nu stiu insa acest detaliu si, temandu-se ca se va ajunge la razboi, decid sa recunoasca, in principiu, masura secularizarii, cu conditia ca statul roman sa plateasca despagubiri.

Romanii ofera 150 de milioane despagubiri, prelatii ortodocsi supraliciteaza. „Sfintii parinti“ incep sa comita greseli: cer mai multi bani, dar n-au documente justificative. Ii acuza pe romani ca au furat actele, apoi recunosc ca le au, dupa care se razgandesc iar

Singurii care se opun solutiei adoptate de celelalte 6 puteri sunt tot rusii. Incurajati de sprijinul Rusiei, clericii ortodocsi se regrupeaza si se declara ofensati. Ali pasa, presedintele conferintei celor 7 puteri garante, primeste de la reprezentantul Muntelui Athos, al Muntelui Sinai si al celor 4 patriarhi (din Constantinopole, Antioh, Alexandria si Ierusalim) o scrisoare vehementa in care „considera propunerea de despagubire ca cea de pe urma insulta adusa bisericei grecesti, ca in nici un caz sfintiile lor nu-si pot permite sa primiasca expropriarea bisericei, nici de a se multami cu o despagubire“.

Romanii joaca foarte abil. Costache Negri ofera 100 de milioane de lei despagubiri, venind astfel in intampinarea celor stabilite de 6 dintre cele 7 mari puteri. Apoi, emisarul lui Cuza, dupa o discutie cu ambasadorul englez, mareste suma la 150 de milioane de lire turcesti. Din nou, marile puteri garante sunt de acord, mai putin Rusia, care se pune de-a curmezisul. In final insa, izolati de toata lumea, rusii n-au incotro si accepta si ei.

Calugarii ortodocsi fac aici prima lor eroare si, vazand ca pierd teren, accepta sa renunte la proprietatile din Principate contra unei despagubiri. Din nou lacomia ii pierde insa, pentru ca nu se multumesc cu uriasa suma de bani oferita si cer o comisie care sa stabileasca despagubirile, sperand sa obtina si mai multi bani.

Romanii speculeaza aceasta gafa si raspund ca accepta negocierile, dar prelatii ortodocsi trebuie sa prezinte documente care sa justifice pretentiile.

Sahul negocierilor continua, iar romanii se dovedesc net superiori grecilor. Prelatii ortodocsi pretind ca nu pot aduce documentele cerute pentru ca, in anul anterior, politia din Bucuresti le-ar fi furat actele dupa ce ar fi spart cu toporul lazile manastirilor. Negri, inteligent, speculeaza momentul in fata comisiei internationale si replica: „Daca reprezentantii locurilor sfinte refuza prezentarea documentelor, o fac numai fiindca nu le pot infatosa, de vreme ce din ele s-ar vedea ca donatiile au fost facute manastirilor bastinase si nu locurilor sfinte, si apoi s-ar descoperi si conditiile sub care aceste donatii au fost facute si care conditii n-au fost puse in lucrare”.

Patriarhii si reprezentantii Muntilor Athos si Sinai se sperie si, in acest punct, comit o noua eroare fatala. Dupa ce sustinusera ca n-au documente pentru ca le-au fost furate de romani, trei dintre cei patru reprezentanti ai locurilor sfinte accepta sa prezinte actele, acceptand astfel ca, de fapt, nu le fusesera luate! Grecii isi dau seama de greseala, revin asupra deciziei si nu mai arata niciun document, dar e prea tarziu, toata lumea intelege ca au mintit.

Costache Negri actioneaza decisiv si ii transmite lui Cuza sa depuna degraba cei 150 de milioane de lei.

Rusii fac o ultima manevra disperata impotriva romanilor si propun conferintei sa se accepte ca grecilor sa li se permita sa ramana in manastirile secularizate – un important cap de pod in Principate, daca acest lucru s-ar fi intamplat. Dar propunerea e respinsa.

Epilog: decisi sa stoarca de la romani cat mai mult, Patriarhii si reprezentantii Muntelui Athos nu mai primesc, in final, nimic

Pentru a ne face o idee despre dramatismul acestor momente, e suficient sa vedem ce le transmite celor din tara Costache Negri, negociatorul roman. Intr-o scrisoare catre secretarul lui Cuza, Negri scrie „ma gasesc in focul cel mai inspaimantator al chestiei averilor manastiresti, avem a face cu protivnici de sama“. Apoi, tot el scrie: „Sunt foarte grele sedintele conferentei si-mi trebue toata rabdarea, pentru a ma mantinea cum mi-am propus-o, in marginile celei mai depline moderatii fata de Rusia si cu calugarii insusi”.

Statul roman se grabeste sa impinga lucrurile mai departe si contracteaza un imprumut la o banca din Constantinopole, depunand un avans de 6 milioane de lei, pentru a arata tuturor ca e serios in oferta sa.

Numai ca reprezentantii Muntilor Athos si Sinai si cei 4 patriarhi ortodocsi rasariteni comit cea de pe urma greseala: decid sa respinga oferta, mizand pe faptul ca marile puteri, imboldite de Rusia, vor reveni. Dar acest lucru nu se intampla si, in final, grecii nu mai primesc nimic. Pamanturile bisericii vor fi impartite ulterior taranilor, in reforma agrara, iar cazul va fi declarat definitiv inchis de Parlament cativa ani mai tarziu, dupa venirea lui Carol I pe tron.

Asa se incheie unul dintre cele mai dramatice momente din istoria romanilor: scaparea tarii de napasta „sfintilor parinti“ de la Muntele Athos si de la Patriarhiile Constantinopolelui, Alexandriei, Antiohului si Ierusalimului, care timp de 200 de ani jefuisera salbatic resursele Tarii Romanesti si ale Moldovei.