CRUCIADELE-ADEVARATA FATA A BISERICII CRESTINE SI A GANDIRII AVENTURIERILOR DORNICI DE IMBOGATIRE.....
Mândria, mai mult decât umilinţa, a dus la extreme- prostia medievală - Cruciadele. Ele au arătat limitele reformei morale, în sensul că etica călăuzitoare pentru comunitatea europeană care se deschisese lumii era orice, mai puţin creştină. Cruciadele timpurii erau conduse cu un entuziasm incredibil, însă cu siguranţă că nimeni nu era inspirat de spiritul lui Hristos şi doar primele (cca. 1100) au avut un succes real.
Cruciadele au fost “rodul" lui Papa Urban al Il-lea, care vedea în războiul sfânt împotriva musulmanilor şansa de a unifica popoarele din Europa de vest într-un mare proiect distructiv. Timp de generaţii întregi, turcii insultaseră voit pelerinii creştini în Ierusalim, şi prin 1075, luaseră Mormântul Sfânt. Cruciaţii urmau să răzbune aceste ruşini în timp ce războaiele personale se sfârşeau şi energiile beligerante se concentrau pe musulmani. In plus, Biserica Bizantină va fi lăsată deoparte spre Gloria Romei, dacă nu chiar a lui Dumnezeu.
Răspunsul oamenilor la chemarea papei a fost copleşitor, şi chiar dacă motivele pentru care au răspuns erau din motive diferite, reacţia ne arată ce organizaţie eficientă devenise Biserica în ultimele cinci secole. La sfârşitul secolului al Vl-lea, lumea vestică nu era nici pe departe o civilizaţie. Era un haos politic şi fragmentare socială—un non-sistem format din indivizi egoişti lipsiţi de speranţă şi fără un ideal comun. Spre sfârşitul secolului al Xl-lea, Europa era unită printr-o credinţă comună care cerea tuturor să coopereze sub semnul crucii.
Ironia, bineînţeles, a fost că aceste cruciade erau fundamental necreştine în spirit. Totuşi, în această privinţă, erau doar expresia unei biserici instituţionalizate care nu era stabilă nici intelectual şi nici moral, însă cumva funcţiona . Cu siguranţă nu era creştină, însă membrilor care ştiau nu le păsa, iar acei credincioşi cărora le-ar fi păsat nu vroiau să ştie. Odată cu începutul cruciadelor, toată desfrânarea, scandalul şi violenţa epocii lui Hristos au fost date uitării. Toţi preoţii răi, leneşi şi proşti făcuseră tot răul de care erau capabili, însă mesajul nestatornic al lui Iisus supravieţuise, iar cruciaţii au ieşit să omoare în numele lui Hristos.Cât de tragic! Prima dată când Europa a descoperit o cauză unificatoare pe care să o urmeze, a fost pervertirea unui ideal nobil. De fapt, e posibil ca acest creştinism corupt să fi oferit doar o mască pentru mulţi, deoarece existau motive pentru a pleca câţi cruciaţi erau: unii plecau în căutarea aventurii, alţii pentru căi comerciale şi alţii pentru a jefui.
Totuşi, majoritatea celor care plecau erau pioşi şi răspundeau impulsiv chemării, arătând un entuziasm autentic, de obicei fără a lua în calcul consecinţele. De fapt, zelul acestor credincioşi adevăraţi pentru această aventură dubioasă era molipsitoare şi orbitoare pe cât era sinceră. Exista o frenezie în rândul celor dedicaţi cauzei, şi e posibil ca raţiunea şi precauţia să fi fost şi mai ascuţite de frica de a fi consideraşi laşi dacă îşi foloseau raţiunea sau cumpătarea. Rareori se gândea vreunul la caracterul inadecvat al mijloacelor sale sau dacă ar trebui să-şi cedeze pământurile şi mijloacele de trai. Prinţii se duceau pentru că şi-o permiteau; săracii pentru că nu îi costa nimic. Alţii îşi vindeau proprietatea la cel mai mic preţ posibil celor puţini care rămâneau pentru a profita de ardoarea virtuoasă a majorităţii.
Dacă fiecare pleca din motive personale, fără a-şi preţui mijloacele, când se adunau - formând un grup pestriţ- cruciaţii aproape sfidează caracterizarea. Erau bigoţi sălbatici care defilau pe un diurn însângerat, plin de sudoare şi lacrimi, însă mai erau şi creştini pioşi, eroici, virtuoşi, nobili care serveau cauza lui Hristos cu onoare...într-un cuvânt, erau "umani".
Astfel Europa medievală s-a mobilizat pentru cruciade la fel cum noi ne mobilizăm pentru război. Furaţi de marea pasiune a gândirii în masă, şefii feudali cruciaţi n-au mai asuprit, jefuitorii n-au mai furat, iar oamenii nu s-au mai plâns. Cel puţin la suprafaţă, predomina ideea oarecum falsă a creştinismului sfânt, şi nu prea era loc pentru altele.
Oricât de grandioasă o fi fost această parte, mai exista o altă perspectivă. Din moment ce toate păcatele erau iertate când cruciaţii ajungeau în Palestina, aceştia se complăceau cu sutele în imoralitate neînfrânată. Desfrânarea a înflorit ca niciodată, fără ruşine, din moment ce slujba le ierta toate încălcările. Deci, având mântuirea asigurată, în taberele cruciaţilor orgia se amesteca cu rugăciunea.
In pofida ţipetelor şi rugăciunilor, cruciadele au avut trei rezultate majore. Primul a fost creşterea puterii papale: acesta a fost unicul ţel major (dacă nu chiar cinic) îndeplinit.In al doilea rând, mulţi evrei europeni au fost masacraţi, jefuiţi şi botezaţi cu forţa: au existat masacre în masă a evreilor din Germania, deşi în York s-au întâmplat unele dintre cele mai mari atrocităţi în masă.In al treilea rând, traficul literar între est şi vest era în creştere. Până la apariţia cruciadelor, contactul fusese cu precădere comercial; după cruciade, a devenit şi cultural.
Făcând parte din moştenirea comună de falsuri din trecut, termenul de "cruciat” desemnează chiar şi în ziua de azi onoarea şi virtutea, lucru incredibil considerând că cruciaţii de la început erau mai mult sau mai puţin găşti organizate de asasini. Rareori au existat în istorie asemenea găşti de invadatori încrezuţi care să jefuiască şi să măcelărească atât de virtuos. Lecţia pe care trebuie s-o învăţăm de la cruciaţi: actele cele mai josnice de cruzime şi violenţă pot fi motivate şi raţionalizate de idealurile cele mai înalte. Excesele sunt de obicei periculoase pentru toată lumea, dar niciun exces nu e mai presus decât zelul religios, din moment ce nu exista o verificare internă a puterii folosite într-o cauză justă.
Deşi cruciaţii erau esenţialmente profanatori, au demonstrat că aceea era o epocă a blasfemiei şi a credinţei: deşi comportamentul creştin (i.e., generos, uman) era comun, însă greu de documentat atunci ca şi în altă epocă sau cultura, teologia creştină s-a dezvoltat mai mult pentru a promova şi justifica dominaţia Bisericii feudale decât pentru a guverna purtarea medievală. Provenite din om şi aplicate lui. idealurile creştine erau în general ignorate de mai toţi, şi dacă acest lucru trecea neobservat, ţineţi minte motivul pentru care denumim Evul Mediu timpuriu 'întunecat": tocmai pentru că nu existau critici, eretici sau sceptici; practic toţi acceptaseră principiul credinţei oarbe promovat de Grigore cel Mare, din moment ce doctrina sa nu permitea posibilitatea de a i se pune la îndoială dogma.....
OARE CAT DE MANDRI SE SIMT CRESTINII CU UN ASEMENEA TRECUT**GLORIOS**???
Comentarii
Trimiteți un comentariu