* ORIGINEA STINDARDULUI CAP DE LUP....DE CE DACII SE NUMEAU EI INSISI LUPI...????

 

Semnificatii religioase ale numelor etnice

După Strabon (304: VII, 3, 12), dacii se numiră mai întîi dâoi (oi>q olpai Aâovq X“^o0ai x6 mXaiov). O tradiţie conservată de Hesychius ne informează că dâos era numele frigian al „lupului**. P. Kretschmer explicase acest cuvînt prin rădăcina *dhău : „a apăsa, a strînge, a sugruma** 1 . Dintre vocabulele provenite din această rădăcină, notăm lidianul Kandaules, numele zeului trac al războiului, Kandăon, ilirianul dhaunos (lup), zeul Daunus etc. Oraşul Daous-dava, în Moesia Inferior, între Dunăre şi Haemus , însemna literalmente „satul lupilor**  .

Deci dacii se numeau ei înşişi mai de demult „lupi** sau „cei care sînt asemeni lupilor**, cei care seamănă cu lupii.Tot după Strabon (VII, 3, 12; XI, 508, 511, 512), sciţii nomazi la est de Marea Caspică purtau de asemenea numele de dâoi. Autorii latini îi numeau Dahae, şi unii istorici greci dâai. Numele lor etnic deriva foarte probabil din iranianul (saka) dahae, „lup“. Dar asemenea nume nu constituiau o excepţie printre indo-europeni. La sud de Marea Caspică se întindea Hyrcania, adică în iraniana orientală Vehrkana, în iraniana occidentală Varkana, lit. „ţara lupilor 44 (de la rădăcina iraniană vehrka, „lup 44 ). Triburile nomade care o locuiau erau desemnate de autorii greco-latini cu numele de hyrkanoi, „lupii 44 ... în Frigia se afla tribul Orka (Orkoi). Să mai amintim pe lykaonii din Arcadia , şi Lycaonia sau Lucaonia din Asia Mică, şi mai ales pe Zeus Lykaios arcadianul şi Apollon Lycagenetul; această ultimă poreclă a fost explicată ca însemnînd „al lupoaicei 44 , „cel născut de lupoaică 44 , adică născut de Leto schimbată în lupoaică . Numele tribului samnit al lucanilor deriva după Heraclid din Pont ( Fragm. Hist. Gr. 218), de la Lycos, „lup 44 . Vecinii lor, hirpinii, îşi luau numele de la hirpus, numele samnit al „lupului 4 '' . La poalele muntelui Soracte trăiau hirpii sorani, „lupii din Sora 44 (cetatea volscă). După tradiţia conservată de Servius, un oracol îi îndemnase pe hirpii sorani să trăiască „precum lupii 44 , adică din pradă ( lupos imitarentur, i.e. rapto viverent  ). într-adevăr ei erau scutiţi de impozite şi de serviciul militar (Plinius, Hist. Nat., VII, 19), căci ritul lor bianual — care consta în a merge cu picioarele goale pe cărbuni aprinşi — era considerat ca asigurînd fecunditatea ţinutului. Acest rit şamanic, ca şi felul de a trăi „ca lupii 44 , reflectă concepţii religioase destul de arhaice.E inutil să mai amintim şi alte exemple. Să notăm numai că triburile cu nume de lup sînt atestate în regiuni destul de depărtate ca Spania (Loukentioi şi Lucenses în Calaecia celtiberică). Irlanda şi Anglia. Acest fenomen nu este, de altfel, limitat la indoeuropeni.Faptul că un popor îşi trage denumirea etnică de la numele unui animal are întotdeauna o semnificaţie religioasă. Mai precis, acest fapt nu poate fi înţeles decît ca expresie a unei concepţii religioase arhaice. în cazul de care ne ocupăm, pot fi luate în considerare mai multe ipoteze. Se poate mai întîi presupune că poporul îşi trage numele de la un zeu sau de la un strămoş mitic lycomorfi, sau care s-au manifestat sub forma unui lup. Asia Centrală cunoaşte, în mai multe variante, mitul însoţirii dintre un lup supranatural şi o prinţesă, însoţire care ar fi dat naştere fie unui popor, fie unei dinastii. Vom reveni mai departe asupra acestui mit. Dar la daci nu avem nici un fel de atestare în acest sens....O a doua ipoteză ni se oferă: dacii şi-ar fi luat numele de la un grup de fugari; fie imigranţi veniţi din alte regiuni, fie tineri certaţi cu justiţia, dînd tîrcoale ca lupii sau ca haiducii în jurul satelor şi trăind din pradă. Fenomenul este amplu atestat din cea mai îndepărtată antichitate şi supravieţuia în Evul Mediu. Este important să distingem între: 1) adolescenţiii care pe durata probei iniţiatice trebuiau să se ascundă departe de sate şi să trăiască din pradă; 2) imigraţii căutînd noi teritorii în care să se stabilească; 3) cei în afara legii sau fugarii în căutarea unui azil. Dar toţi aceşti tineri se comportau ca „lupii“, erau numiţi „lupi“, sau se bucurau de protecţia unui zeu-lup....în timpul probei acel couros lacedemonian ducea un an întreg o viaţă de lup: ascuns în munţi trăia din prăzi, avînd grijă să nu fie văzut de nimeni. La numeroasele popoare indo-europene emigraţii, exilaţii şi fugarii erau numiţi „lupi**. Deja în legile hittite se spunea despre un proscris că „devenise lup“.Şi în legile lui Eduard Confesorul (circa 1 000 e.n.), proscrisul trebuia să poarte o mască cu cap de lup ( wolfhede ). Lupul era simbolul fugarului, şi un mare număr de zei protectori ai exilaţilor şi proscrişilor aveau atribute sau nume de lup. Era cazul, de exemplu, al lui Zeus Lykoreios sau Apollon Lykeios. Romulus şi Remus, fii ai zeului-lup Marte şi alăptaţi de lupoaica din Capitoliu, fuseseră şi ei nişte „fugari**. Conform legendei, Romulus ar fi întemeiat pe Capitoliu un loc de refugiu pentru exilaţi şi proscrişi. Servius (ad Aen. 2, 761) ne informează că acest asylum se găsea sub protecţia zeului Lucoris. Or, Lucoris era identificat cu Lykoreus din Delfi, el însuşi zeu-lup....în sfarşit, o a treia ipoteză, susceptibilă de a explica numele dacilor, scoate în evidenţă capacitatea de a se transforma ritual în lup. O asemenea transformare poate fi legată fie de lycantropia propriu-zisă — fenomen foarte răspîndit, dar atestat mai ales în zona balcano-carpatică —, fie de o imitare rituală a comportamentului şi aspectului exterior al lupului. Imitarea rituală a lupului caracterizează îndeosebi iniţierile militare şi, prin urmare, acele Mănnerbiinde , confreriile secrete de războinici. Avem motive să credem că aceste rituri şi credinţe solidare cu o ideologie războinică au făcut posibilă asimilarea fugarilor, a exilaţilor şi a proscrişilor cu lupii. Pentru a supravieţui, aceşti în afara legii se comportau ca nişte bande de tineri războinici, cu alte cuvinte ca nişte veritabili „lupi“.(....) Să mai notăm o analogie între iranieni şi daci. După tradiţia transmisă de Shah-nameh , un stindard persan purta emblema unui lup. O pictură murală din Turkestan înfăţişează un stindard reprezentîrid un lup sau un dragon cu cap de lup. în epoca partă, în nord-vestul Iranului şi în Armenia, corpurile de elită ale armatei — constituite de altfel în Mănnerbiinde — erau numite „dragoni” şi dispuneau de stindarde în formă de dragon. Tinerilor războinici le plăcea să poarte o cască cu figură de dragon. Or, se ştie că stindardul dacilor reprezenta un lup cu corp de dragon. Penetraţia stindardului dotat cu un draco în armatele romane ale Imperiului de jos se datora, foarte probabil, unei influenţe parte sau dace.Să amintim că dragonul figura şi pe stindardele germanilor. Pe deasupra, lupul se află reprezentat pe sceptrul descoperit în „shipburial“-ul din Sutton Hoo: el simboliza foarte probabil strămoşul mitic al familiei regale. Să mai adăugăm că tema onomastică Wulf-Wolf este extrem de răspîndită la germani. Dacă se ţine seamă de toate celelalte contexte în care lupul joacă un rol important în mitologia şi ritualurile germanilor ( berserkir , Mănnerbunde, vîrcolaci etc.), se poate spune în concluzie că, dacă esenţialul acestui complex religios se arată a fi indo-european, o solidaritate mai accentuată se dezvăluie între iranieni, traci şi germani.Să mai adăugăm că stindardele cu cap de lup sînt atestate şi la Tu-kiu , o ramură a triburilor Hiong-nu. Aceştia se pretindeau născuţi dintr-o Lupoaică mitică ... în fiecare an, hanul tribului Tu-kiu oferea un sacrificiu Lupoaicei chiar în grota unde se credea că ea fătase. Membrii corpului de gardă regal erau numiţi „lupi“ şi, în timpul bătăliei, purtau un stindard cu o lupoaică aurită. Aşa cum am mai spus, mitul descendenţei dintr-o lupoaică sau dintr-un lup este larg răspîndit la turco-tătari.Revenind la daci, pare destul de probabil că numele lor etnic derivă, în ultimă instanţă, de la epitetul ritual al unei confrerii războinice. Etapele procesului, prin care apelativul ritual al unui grup a devenit numele unui întreg popor, ne scapă. (Nu sîntem, de altfel, mai bine informaţi nici pentru alte populaţii europene cu numele de lup.) Dar ne putem reprezenta lucrurile în două feluri: 1) fie că datorită eroismului şi ferocităţii tineretului războinic al unui trib epitetul lor ritual — „lupii“ — a devenit numele întregului trib; 2) fie că epitetul ritual al unui grup de tineri imigranţi victorioşi a fost acceptat de aborigenii învinşi şi supuşi. în acest ultim caz putem crede că aceşti cuceritori au devenit aristocraţia militară şi clasa dominantă. In stadiul actual al cercetărilor noastre e greu de optat pentru una din aceste două posibilităţi. Ceea ce este sigur e că a trebuit să treacă un timp îndelungat pînă cînd epitetul ritual al unui grup să se transforme în numele unui popor. Dacă luăm în considerare prima ipoteză, porecla unui trib mic s-a extins asupra triburilor vecine pe măsură ce se cristalizau organizaţii politice mai largi. In al doilea caz, trebuie să ţinem cont de simbioza între imigranţii victorioşi şi aborigenii supuşi, proces mai mult sau mai puţin îndelungat, dar terminîndu-se fatal prin asimilarea celor dintîi.Oricare ar fi fost originea eponimului lor — epitet ritual al tineretului războinic sau poreclă a unui grup de imigranţi victorioşi — dacii erau desigur conştienţi de raportul între lup şi război: dovadă, simbolismul stindardului lor. La început numele de daci se referea la unul dintre triburile trace din nord-vestul Daciei (Strabon, 304: VII, 3, 12). în general, numele de geţi era mai răspîndit spre Pontul Euxin, din Balcani pînă la Nistru (unde erau situaţi tirageţii), în timp ce numele de daci era mai frecvent în nord-est, vest şi sud. (*Dakidava în nord-vestul Daciei, daursii în Dalmaţia, daoii şi dioii în Rodope etc. ) Numele de daci, utilizat de autorii latini, se impune mai ales în timpul lui Burebista şi Decebal, cînd unitatea şi organizarea politică a ţării erau la apogeu şi cînd, după spusele lui Strabon (305: VII, 3, 13), armata dacă putea mobiliza 200 000 de oameni. Epitetul ritual războinic a tri¬ umfat în momentul expansiunii maxime, politice şi militare, a regatului. Era triumful tinerilor „lupi“. Iulius Caesar înţelesese bine pericolul pe care-1 reprezenta această nouă putere militară şi se pregătea să atace „lupii“ de la Dunăre, cînd a fost asasinat.Pârvan credea că numele dacilor (ca, de altfel, şi cel al geţilor) era scitic; altfel zis, el ar fi trecut de la cuceritorii iranieni la populaţiile trace ale Carpaţilor. Deşi e plauzibilă, originea scitică a numelui dacilor nu ne pare demonstrată. Cum am mai spus, rădăcina dhău -, „a sugruma**, se găseşte în numele frigian al lupului, dâos. Toponimia Daciei a conservat un caracter trac accentuat, chiar în regiunile ocupate de sciţi. De altfel persistenţa onomasticii traco-frigiene (cimeriene) în nordul Mării Negre, acolo unde sciţii se aşezară în număr mare începînd cu secolul al VlII-lea, demonstrează strălucit fenomenul supravieţuirii elementului aborigen sub dominaţia unei minorităţi militare iraniene. Astăzi se consimte la reducerea proporţiilor, mai degrabă modeste, ale aportului sciţilor la cultura dacă. Chiar în zona transilvană unde s-au menţinut pînă în secolul IV a. Chr. sciţii n-au reuşit să transforme civilizaţia indigenă. Pentru că dacii îşi aminteau că numele lor mai vechi era dâoi , nu este exclus ca acest nume să fie de origine cimeriană. într-adevăr cimerienii locuiseră o parte a Daciei, în special regiunea Carpaţilor. Cimerienii erau un popor traco-frigian cu anumite elemente iraniene. Dacă preferăm să explicăm numele dacilor prin iraniană, trebuie să ne gîndim mai degrabă la elementele iraniene arhaice atestate la cimerieni decît la aportul destul de recent al sciţilor.

       In încheierea acestor observaţii, să spunem un cuvînt despre ceea ce s-ar putea numi dimensiunea mitică a istoriei dacilor. Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în junii lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Maite, alăptaţi şi crescuţi de lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român, în perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului , adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. într-adevăr principatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară...

    MIRCEA ELIADE-DE LA ZAMOLXE LA GENGHIS-HAN

     DACA TI-A PLACUT ARTICOLUL,DISTRIBUIE SI LASA TE ROG UN COMENTARIU MAI JOS....MULTUMESC.....O ZI FAINA

.