* THOCOMERIUS-NEGRU VODA=UN VOEVOD DE ORIGINE CUMANA LA INCEPUTURILE TARII ROMANESTI???

Invazia mongolă din 1241 şi retragerea cumanilor de la est şi sud de Carpaţi

 Vestea înfrângerii fraţilor lor de la nord de Marea Neagră, pre - cum şi prevestirea unui nou atac al neînchipuitei noi puteri din Răsă rit sosiseră neîntârziat la cumanii din părţile noastre şi stârnise, fără îndoială, mare îngrijorare şi aprigi discuţii. De zeci de ani, întru îndeplinirea misiunii sale papale de creştinare a păgânilor, regatul ungar trimitea sporadic peste Carpaţi delegaţii de misionari dominicani, care să încerce să-i convertească pe cumani la creştinism. Multe dintre aceste încercări de convertire sfârşiseră până atunci tragic, prin uciderea misionarilor. Vestea dezastrului de pe Kalka convinge însă căpeteniile cumanilor negri să-şi schimbe radical atitudinea faţă de creştinare. Astfel, la începutul lui 1227, Bortz Membrok, se adresează arhiepiscopului de Strigonium (Esztergom) şi-l roagă să vină să-i boteze poporul. Dovadă a importanţei pe care regele Ungariei Andrei II o acordă creştinării cumanilor e faptul că trimite la această ceremonie nu numai pe cel mai înalt prelat al Bisericii ungare, arhiepiscopul de Strigonium, ci şi pe propriul său fiu, viito rul rege Béla IV, deja asociat la domnie în împrejurări de mare tensiune între tată şi fiu – acesta, însărcinat din 1226 cu guvernarea Transilvaniei. Dintr-o scrisoare de felicitare a Papei Grigore IX către Béla, reiese că botezul a avut loc în primăvara anului 1228. Magnum Chronicum Belgicum pomeneşte de botezarea cu acel prilej a 15 000 de cumani. (Să fie oare o cifră globală? Pe baza cifrelor ce vor apărea în documente ulterioare, ar fi vorba numai de bărbaţii în arme.După înfiinţarea episcopiei de Milcov, în această reşedinţă a căpeteniei cumane, a cărei exactă situare n-a fost până acum stabilită, papalitatea, cu sprijin din partea regelui Ungariei, a purces, după cum reiese din arhivele vaticane, la construirea unui întreg ansamblu – cetate, catedrală, precum şi palat episcopal – pentru primul episcop numit, călugărul Theodoric, conducătorul Ordinului dominican din Ungaria.Ferenţ, pe urma părintelui C. Auner, crede că episcopului Theodoric i s-a dat cetatea care fusese ridicată de cavalerii teutoni la Crăciuna, pe Milcov – nume care ar aminti de termenul Kreuzburg, adesea folosit de cavalerii cruciaţi. În jurul acestei reşedinţe şi-ar fi construit episcopul un adevărat oraş, sub numele de Milcovia. Această întorsătură politică, apropierea cumanilor negri de regatul ungar ar fi avut probabil ca desfăşurare firească apariţia unui regat sau ducat cuman, a cărui căpetenie ar fi fost vasalul regelui ungar. Un asemenea deznodământ firesc a fost însă năruit de şocul brutal al atacului mongol din 1241, care va amâna cu două generaţii procesul de unificare a „Cumaniei“, rămase de-acum fără structurile politice şi militare ale cumanilor. Chiar din 1238, a venit vestea că, din iarna 1237–1238, se urnise din Mongolia uriaşa armată a lui Batu-Han şi că din ianuarie-februarie 1238 căzuseră pe rând în Rusia Riazan, Moscova, Suzdal, Vladimir şi că pierise marele-cneaz Gheorghe. Cumanii fug în două mari coloane, una cu hanul Iona şi 10 000 de corturi, peste Dunăre, unde-i atacă pe bizantini, împreună cu „frâncii“ Imperiului Latin din Constantinopol, alta spre Ungaria, a hanului Kuthen, cu 40 000 de corturi. Avem, aşadar, de a face cu o adevărată migraţie, o Völkerwanderung sute de mii de oameni, cu bărbaţi, femei, copii, sute de mii de cai şi vite.

Privitor la grupul care s-a îndreptat către sud sub conducerea lui Iona, avem mai multe mărturii. Cronicarul bizantin Nichifor Gregoras relatează că ar fi trecut Dunărea şi ar fi fost luat de împăratul Ioan Ducas Vatatzes, care l-ar fi răspândit în Tracia, în Macedonia şi în Asia Mică. Mai multe amănunte aflăm de la alt cronicar bizantin, Gheorghe Acropolitas, apoi de la cronicarul cis - tercian Alberic, în fine de la Joinville, cronicarul Cruciadei a IV-a. După Acropolitas, Ioan Asan II al vlaho-bulgarilor (1218–1241) i-ar fi lăsat pe cumani să treacă spre teritoriile bizantine, unde au început să pustiască Macedonia. Acolo s-au întâlnit cu cruciaţii „frânci“ ai împăratului latin de Constantinopol, Baudouin II (1217–1273), şi asistăm atunci la ciudata alianţă a acestor cavaleri apuseni cu nomazii noştri din stepă. Joinville, care îl califică pe „Jonas“ le roi des Commains şi le grand roi des Commains, ne dă amănunte pitoreşti despre această cumetrie şi înfrăţire. Scrie Joinville: „Împăratul din Constantinopol şi ceilalţi nobili ce se aflau la Constantinopol erau atunci aliaţi cu un popor numit cumani, pentru a avea ajutorul acestora împotriva lui Vatatzes, care era împăratul grecilor.“Alianţa a fost pecetluită prin trei căsătorii: Guilelm, fiul lui Geoffroy de Méry, conetabilul Romaniei, a luat pe o fiică a prin - ţului cuman Soronius (?); Baudouin de Hainaut, pe o a doua fiică, ambele botezate catolic la Constantinopol; Nariot de Toucy, rudă cu regele Franţei Ludovic IX (Ludovic cel Sfânt), a luat pe fiica lui Iona. După moartea soţului, ea devine călugăriţă, pe când Iona rămăsese păgân, aşa că după ce a murit a fost îngropat în afara zidurilor Constantinopolului, după ritul cuman, sub o movilă mare; au fost jertfiţi opt ostaşi înarmaţi şi douăzeci şi şase de cai! Joinville mai povesteşte şi ceremonia frăţiei de sânge între marele han şi nobilii săi de o parte, împăratul latin şi nobilii săi de alta: şi-au luat sânge crestându-şi venele, iar sângele, amestecat într-o cupă cu vin şi apă, a fost băut de toţi. Cu toate aceste rituri de frăţie pe viaţă, cumanii vor trece în cele din urmă de partea basileului Vatatzes, care-i va răspândi în teritoriile lui, cum ne spune Nichifor Gregoras. Pe noi ne interesează mai mult soarta celuilalt grup, şi mai important, cele „40 000 de corturi“ duse de hanul Kuthen spre Ungaria. Sfatul cumanilor de la Milcov, neîndoielnic după lungă deliberare, încredinţat că ei nu vor fi în măsură să ţină piept atacului, cere regelui Béla IV învoirea de a fi primit tot neamul lor dincolo de Carpaţi, sub protecţia regelui maghiar pe care-l considerau desigur în stare, cu cavalerii săi de tip cruciat şi cu posibilii săi aliaţi apuseni, să reziste mongolilor. La acea dată, Bortz Membrok şi fiul său muriseră şi fuseseră îngropaţi creştineşte. Dovadă iarăşi că „imperiul“ cumanilor era un continuum, din Ucraina actuală şi până în părţile noastre, această mare migraţie se face sub comanda marelui prinţ cuman din răsărit, Kuthen, învinsul de la Kalka şi socru al marelui-cneaz Mstislav al Galiţiei. Béla IV, considerând că aceşti luptători temuţi îi puteau fi de folos, atât împotriva duşmanilor, cât şi împotriva magnaţilor dinlăuntru, cu care avea mari supărări, acceptă cererea, dar sosirea în masă a acestei hoarde de sute de mii de oameni, cu tot calabalâcul lor, a însemnat o mare încercare pentru regat. În cele din urmă, regele se hotărăşte să aşeze această mulţime străină dincolo de graniţele Transilvaniei, spre apus. E de presupus că toate instanţele voivodatului, în special conducătorii secuilor şi saşilor, trebuie să fi privit cu mare îngrijorare sosirea acestui puhoi dintr-un neam de la care suferiseră de mai bine de un veac atâtea incursiuni de pradă şi prăpăd. Cumanii sunt îndrumaţi către Tisa inferioară, pentru a coloniza o regiune insuficient populată, iar regele lor, Kuthen, e luat de Béla IV sub ocrotirea lui, la Pesta. Aici, pe când una dintre coloanele tătarilor pătrunde deja în Ungaria pe la pasul Verecke/Vereţki, se întâmplă o dramă care va avea urmări grave asupra sorţii cumanilor: la Pesta, gloatele pornite împotriva cumanilor de când intraseră în ţară iau cu asalt palatul unde era găzduit Kuthen şi îl ucid. La vestea acestei crime, masa cumanilor, în loc să-i fie de ajutor regelui împotriva mongolilor, va deveni la rândul ei un mare pericol. Prădând şi arzând sate şi oraşe, cumanii se îndreaptă spre Bulgaria. Deabia după retragerea mongolilor, doi ani mai târziu, se va strădui Béla IV să readucă o parte din ei în Valea Tisei, iarăşi ca aliaţi ai regelui împotriva magnaţilor. Succesorul lui Béla IV, fiul său Ştefan, care nu va domni decât doi ani, va lua de soţie o prinţesă cumană, şi fiul lor, Ladislau IV, zis „Cumanul“ (1272–1290) – fiindcă simpatiza atât de mult cu etnia mamei sale, încât copia până şi îmbrăcămintea şi tunsoarea cumanilor – va sfârşi asasinat. Retragerea dincolo de Carpaţi a cumanilor, care reprezentau de un veac şi jumătate osatura politică a ţinutului, a dat alt curs procesului de naştere a unui stat şi a însemnat pentru întemeierea unei vlaşkoe zemlia, a unei ţări româneşti, o amânare de aproape o sută de ani. Dar s-ar fi numit ea astfel? Sau cumva – cum apăruse pe hărţile din epocă şi cum e numită în Diploma Ioaniţilor din 1247 – Cumania – aşa după cum Gallia devenise Francia, Italia de Nord Lombardia, Spania de sud Vandalusía, Mœsia şi Tracia Bulgaria, după numele stăpânitorilor barbari? * Marea invazie mongolă din 1241–1242, pornind din sudul Rusiei de azi, s-a desfăşurat pe mai multe linii de atac. În Occident, contemporanii care pomenesc de marea invazie vorbesc în general de trei coloane, pesemne din cauza celor trei mari ţări creştine din Europa Centrală, cunoscute lor, anume Polonia, Cehia şi Ungaria. De fapt, sunt patru coloane principale, adică ale celor patru prinţi Genghishanizi: Orda, Batu, Kadan şi Böček. A lui Orda, cea mai nordică, s-ar fi despărţit în două – lucru confirmat şi de „Istoria secretă“ a mongolilor, păstrată într-o traducere chineză din 1370 şi zisă Yüaneaopishi, unde e scris că tătarii, în operaţiunile lor împotriva regelui Ungariei (dovadă indirectă, că acesta era considerat suveranul cel mai puternic din Europa Centrală), „au înaintat în cinci corpuri, pe cinci căi diferite“. Vom vedea însă că şi coloanele mai sudice se puteau împărţi în mai multe subdiviziuni la un moment dat. Cea mai nordică coloană nimiceşte pe rând imperiul cumanilor albi, marele-cnezat rus de la Kiev, regatul polon şi, cu o coloană desprinsă spre nord, cnezatele lituaniene; apoi, îi învinge şi ucide pe ducele Henric al Sileziei şi pe Venceslas al Boemiei, sprijiniţi de cavalerii teutoni. A doua, mai la sud, a trecut Carpaţii prin Maramureş şi a atacat colonia săsească (sas, în textele lui Rogerius şi ale lui Raşid od-Din) care exploata minele de argint de la Rodna.Regăsim altă indicaţie a atacării Rodnei în chiar „ziua Învierii Domnului“ 1241, într-un scurt pasaj (zis Notitia de Epternac) din raportul călugărului flamand Wilhelm van Rubroek, trimis de regele Franţei Ludovic IX pe lângă marele-han, în 1252–1254.2 Un amănunt interesant şi tulburător: nu toţi saşii sunt atunci căsăpiţi, şase sute dintre ei devin apoi călăuze ale tătarilor! Coloana cea mai sudică, condusă de Böček, s-a despărţit şi ea în două, o coloană coborând de-a lungul Siretului, urmând apoi cursul Dunării, probabil pentru a asigura flancul sudic al uriaşului front mongol împotriva unui posibil atac al lui Ioan Asan II al vlaho-bulgarilor. Această coloană ar fi pătruns în Transilvania pe la Severin. O coloană principală însă pătrunde în „ţara episcopului cumanilor“ (in terram episcopi Cumanorum), unde rămăseseră pesemne apărători, căci Rogerius pomeneşte de o încercare de rezistenţă. Distrugerea întregului aşezământ a fost însă totală. Cronica persană a lui Raşid od-Din3 conţine, privitor la înaintarea baghetur-ului Böček, următoarea precizare: „Mergând pe drumul Qara Ulaghilor [valahilor negri] şi prin munţii de acolo a înfrânt aceste popoare Ulagh. Şi de aici a intrat în pădurile şi în munţii Yapraq Taq [Carpaţi!] la hotarul lui Mişelav şi i-a înfrânt pe duşmanii care se aflau acolo gata de luptă.“....cronicarul din acele ţări îndepărtate vorbeşte, ca de entităţi bine cunoscute, de „drumul vlahilor negri“ şi de „popoarele vlahe“, iar despre cumani nu mai pomeneşte în acest context. Apare clar că la sosirea valului mongol în regiunea episcopiei Milcoviei structurile militare ale cumanilor negri se retrăseseră dincolo de Carpaţi, astfel încât, în acel colţ, valul mongolilor nu s-a ciocnit, probabil, decât cu formaţiuni ostăşeşti ale unor cneji sau voivozi valahi sau, dincolo de Carpaţi, de braşoveni şi de secui. Existenţa unor formaţiuni valahe ne va fi îndată confirmată în Diploma Ioaniţilor, prin expresia cum apparatu suo bellico „cu aparatul lor de război“, privitoare la potenţialul militar al valahilor din banatul Severinului. Aurelian Sacerdoţeanu crede că, din episcopia Milcovului, tătarii ar fi trecut Carpaţii pe la Oituz, întrucât spusele lui Rogerius sunt completate în Notitia de Epternac cu fraza: „În aceeaşi zi [Duminica Paştelui, când a căzut Rodna], o altă armată a aceloraşi tătari, pătrunzând în provincia ce se cheamă Bârsa, l-a ucis pe comandantul armatei ţării transilvane cu toţi ai lui“ (Eodem die alter )

       ACESTE RANDURI SUNT LUATE DIN RANDURILE ASTERNUTE DE NEAGU DJUVARA DIN LUCRAREA CU TITLUL DE MAI SUS.....